Psihoterapia se aplică la o gamă largă de tulburări psihice, începând cu crizele existențiale, tulburările din sfera personalității, nevrozele, afecțiunile psihosomatice, bolile organice cronice și terminând cu susținerea psihoterapeutică a unor pacienți psihotici aflați în faza de remisiune, unde vine în completarea tratamentului psihiatric medicamentos.
Un bun psihoterapeut trebuie să fie atent să nu se fixeze în mod rigid asupra unui diagnostic ci să abordeze clientul ca pe o entitate unică, de sine stătătoare, fără a uita că nu există boli, ci bolnavi. Astfel, trebuie explorată lumea interioară a clientului, slăbiciunile și punctele tari ale acestuia, simptomele ca și posibilitățile sale de vindecare, relațiile acestuia cu sine și cu ceilalți, adaptabilitatea, precum și receptivitatea sa pentru o metodă psihoterapeutică sau alta.
Ca demers științific, psihoterapia are la bază ipoteze clar formulate și un sistem de reguli bine stabilite, ce derivă din concepția teoretică a școlii psihoterapeutice respective asupra personalității umane și a tulburărilor psihopatologice din sfera acesteia.
Obiectivele psihoterapiei vizează în principal următoarele aspecte:
- Scoaterea clientului din criza existențială în care se află.
- Reducerea sau eliminarea simptomelor.
- Întărirea eului și a capacitaților integrative ale personalității clientului.
- Rezolvarea sau restructurarea conflictelor intra psihice ale clientului.
- Modificarea structurii personalității în vederea obținerii unei funcționări mai mature, cu o capacitate de adaptare eficientă la mediu.
- Reducerea (sau înlăturarea dacă este posibil) a acelor condiții de mediu care produc sau mențin comportamentele de tip dezadaptativ.
- Modificarea opiniilor eronate ale subiecților despre ei înșiși și despre lumea înconjurătoare.
- Dezvoltarea la subiecți a unui sistem clar al identității personale.
Aceste obiective nu sunt ușor de atins deoarece adesea viziunea distorsionată despre lume și imaginea de sine nesănătoasa ale persoanei în cauză sunt rezultatul unor relații patologice din copilărie, relații întărite pe parcursul mai multor ani de experiență de viață. De asemenea, dezadaptările la nivel profesional, marital sau social presupun, pentru a fi rezolvate, și operarea unor modificări în situația de viață a persoanei pe lângă intervenția psihoterapeutică propriu-zisă. Este greu de presupus că un psihoterapeut, oricât de competent ar fi, va reuși într-un interval de timp relativ scurt, să restructureze întregul trecut al persoanei, s-o înarmeze cu mijloace adecvate de adaptare valabile în orice situație. Cu toate acestea, chiar în cazurile de tulburări psihice cronice, o experiență psihoterapeutică încununată de succes poate face pe individ să câștige o nouă perspectivă asupra propriilor sale probleme, să pună în acțiune noi modele de comportament, să abordeze situațiile de viață dintr-o perspectivă ceva mai adaptată.
Terapia cognitiv comportamentală reprezintă un ansamblu de tehnici bazate pe teoriile învățării și pe descoperirile psihopatologiei cognitive.
Abordarea terapeutică are la bază principiile învățării, clientul însușindu-și deprinderile de autoreglare a comportamentului, deprinderi care vor fi transferate în viața de zi cu zi. Sarcinile și temele pentru acasă reprezintă un element important al terapiei comportamentale.
Stările afective negative precum anxietatea, depresia sau mânia sunt generate, menținute sau chiar exacerbate de modul distorsionat de gândire al majorității oamenilor. Terapeutul va trebui să-l ajute pe client să-și recunoască acest mod de gândire și să-l modifice, dezvoltând la acesta din urmă nu un stil de gândire pozitivă, utopică ci unul realist.
Obiectivele terapiei sunt generate de lista de probleme și apar ca modalități de soluționare a acestora. Odată ce clientul și terapeutul au căzut de acord asupra obiectivelor terapiei, se pune problema cum vor fi evaluate progresele terapiei. În unele cazuri se recurge pur și simplu la măsurarea frecvenței de producere a unui anumit eveniment iar alteori se recurge la scalele de autoevaluare sau la inventarele de depresie, anxietate, tendințe obsesiv-compulsive (Beck, Hamilton, Burns).
Analizând lista de probleme, schemele cognitive și ipoteza de lucru, terapeutul va trebui să anticipeze și să includă în planul de tratament și eventualele dificultăți care pot să apară pe parcursul demersului terapeutic. Exemple de astfel de dificultăți pot fi: șomajul, problemele financiare, boală gravă a unui membru din familie, conflicte interpersonale ample.