Potrivit Dicționarului de Psihologie scris de către Paul Popescu-Neveanu și publicat în anul 1978 la editura Albatros, dependența este o condiție care rezultă atunci când o persoană consumă o substanță (de exemplu, alcool, tutun, droguri) sau se angajează într-o activitate (de exemplu, jocurile de noroc, sexul, cumpărăturile), care poate fi plăcută, dar continuarea acesteia devine compulsivă și interferează cu obișnuința responsabilități și preocupări, cum ar fi munca, relațiile sau sănătatea. Persoanele care au dezvoltat dependențe nu realizează că deja comportamentul lor este în afara controlului și provoacă probleme pentru ei înșiși și pentru alții.
Modul în care sunt percepute adicțiile, tratamentul lor și persoanele dependente s-au schimbat semnificativ de-a lungul secolelor. Pe parcursul istoriei, percepția adicției a pendulat între două școli principale de gândire: adicția este o alegere cauzată de problemele morale și de voință ale persoanei dependente și adicția este o boală legitimă care poate fi controlată și vindecată prin abordări medicale și psihiatrice.
La momentul de față, cele mai cunoscute tipuri de dependențe sunt: dependențe de substanțe, alcool, tutun, droguri, medicamente prescrise, halucinogene, dependențe de comportament, sex, pornografie, excitație, jocuri video, job, durere, spiritualitate, cumpărături, alimente, tulburări ale controlului impulsurilor, jocuri de noroc, tulburarea explozivă intermitentă (acte agresive și compulsive sau asaltat), cleptomanie (furtul compulsiv), piromanie (setarea compulsivă de incendii).
Cauzele dependenței variază considerabil și pot fi o combinație de factori fizici, mentali, emoționali și circumstanțiali, ca de exemplu: istoricul familial, stresul, gândirea negativă, cum ar fi o abordare de totul sau nimic pentru viață, anxietatea, depresia, durerea cronică, fie emoțională sau fizică.
Totodată, orice comportament poate fi înțeles și tratat ca o adicție dacă îndeplinește următoarele criterii: individul nu mai are control asupra comportamentului în cauză, comportamentul este continuat în pofida urmărilor negative pe care le are asupra individului, comportamentul este obsesiv sau îl preocupă permanent pe individ.
La nivelul societăţii contemporane, ponderea comportamentelor adictive este mai ridicată decât în alte momente istorice, o caracteristică de fond a lumii sociale în care trăim este că din cauza lipsei instrumentelor necesare pentru o integrarea socială eficace, modelul social în care trăim are un risc crescut pentru excludere socială, aşadar cei marginalizaţi dacă nu găsesc socializarea în mijlocul ei, o vor căuta la marginile ei: apărând astfel numeroase subculturi şi contraculturi ce caută prin excelenţă viaţa socială la marginea societăţii sau în afara ei.
Adicţiile reprezintă o problemă socială majoră prin faptul că ponderea persoanelor cu comportament adictiv este tot mai mare în toate societăţile. Dependenţa aduce cu sine nenumărate costuri, atât la nivel societal (fiind afectat sistemul medical, economic etc.) cât şi la nivel individual, persoana în cauză pierzându-și abilităţiile sociale, comportamentul său ajungând să aibă repercursiuni şi asupra familiei.
Orice dependenţă are două laturi: una somatică (maifestată prin sevraj) şi una psihică (mai dificil de tratat, deoarece aici se manifestă adevăratele rezistenţe). În foarte rare cazuri, adicţiile, se pot trata exclusiv medical deoarece adicția are legătură cu personalitatea individului, cheia spre tratament fiind intervenţia în planul terapiei şi reabilitării psihologice.
Dimensiunea somatică a dependenţei se bazează pe interacţiunea dintre substanţele psihoactive din drog cu neurotransmiţătorii (hormoni naturali ai creierului, responsabili de dispoziţia individului, de stările de: relaxare, mulţumire, extaz, tristeţe, depresie, anxietate, încordare, disperare etc.) care în mod natural sunt ca adrenalina (care activizează persoana în condiţii de stres: stres activator pozitiv, toate substanţele psihoactive din droguri tind să ia locul hormonilor naturali ai creierului (de aici rezultă faptul că dacă se introduce în mod artificial anumite substanţe în organism, acesta îşi pierde abilitatea de a produce aceste substanţe în mod natural, cu alte cuvinte „se leneveşte”).
Dependenţa la nivel psihic se manifestă la nivelul rutinei cotidiene: obişnuinţe, comportamente, o presiune de neevitat/compulsivă, obsesivă chiar în direcţia manifestării drogului (persoana se gândeşte în permanenţă la starea produsă de drogul respectiv), în plan psihic persoana se obişnuieşte să nu se simtă: relaxată, mulţumită decât dacă îşi ia doza de drog, dacă nu face acest lucru intră automat într-o stare de plictis, nemulţumire etc. Un exemplu în acest sens este fumatul ca adicţie; fumătorii susţin că fumează pentru a se relaxa, pentru a se linişti în situaţii tensionate, dar de fapt fumatul nu face decât să reducă manifestarea sevrajului, de aceea ei simt o stare de detensionare după prima ţigară. O persoană dependentă gravitează la nivel mental în jurul drogului respectiv (dacă se întâmplă să rămână fără drog este în stare să-l procure indiferent de oră, inclusiv la miezul nopţii). Preocuparea mentală, cu caracter obsesiv, compulsiv se manifestă diferit în funcţie de drog: în cazul consumului de alcool şi tutun, preocuparea nu este atât de dramatică, pentru că acestea se găsesc la orice chioşc, pe când în cazul heroinei, este mai grav tocmai deoarece este dificil de procurat şi mai mult decât atât durata de acţiune a acestui drog este foarte scurtă, maxim 3 ore, apoi se intră în sevraj (la formele avansate de dependenţă sevrajul reprezintă o adevărată ”tiranie mentală”, cel în cauză nu mai poate dormi, are nişte dureri infernale).
Orice plăcere este succeptibilă să dea dependenţă și în același timp nu orice activitate repetitivă este dependenţă. Dependenţa este creşterea în aceeaşi proporţie a repetitivităţii şi a intensităţii consumului. Obișnuinţele şi habitudinile nu au ajuns la pragul adicţiilor dar prezintă risc de a deveni comportamente adictive. Totodată, există mai multe perspective în modul în care sunt privite adicţiile şi anume: perspectiva simţului comun, perspectiva religiei, perspectiva juridică, perspectiva ştiinţelor bio-medicale, perspectiva ştiinţelor sociale şi comportamentale.
Tratarea adicţiilor presupune presupune un efort realizat pe trei nivele: terapeutic, recuperare medicala si reabilitare psihosociala și la nivel de reinserţie, reintegrare familială și socio-profesională.
Perspectiva cognitiv – comportamentală asupra dependențelor și obiceiurilor afirmă că acestea sunt forme ale unui comportament învățat, care este susținut de recompensa pe care acesta ni-l oferă. Este necesar să știm faptul că dependențele și obiceiurile nocive rezistă pentru că ajută indivizii până la un anumit nivel. Ele pot fi cu adevărat plăcute și pot (chiar dacă provizoriu) să atenueze durerea, tensiunea, plictiseala sau tristețea. Din acest motiv, ele au devenit reacții profund condiționate.
Dependențele sunt strategii disfuncționale de supraviețuire care ajută indivizii să își satisfacă nevoile. Când un individ are o dependență sau când se relaxează printr-un obicei nociv, așteaptă rezultate imediate, spunându-și că nu îl interesează consecințele pe termen lung.
Terapia cognitiv-comportamentală este de regulă o intervenție de scurtă durată, între 10 şi 20 de ședințe structurate, cu obiective clare, care urmează să fie atinse. Scopul intervenției este de a corecta interpretările catastrofice şi temerile condiţionate ale senzaţiilor şi evitărilor corpului.
TCC este practică, bazată pe sarcini, iar rolurile pacienţilor şi terapeuţilor sunt active, putând fi introdusă în orice stadiu al tratamentului, de la prevenirea primară până la intervenţiile persoanelor refractare la alte tratamente. Poate fi iniţiată concomitent cu medicamentele şi include o combinație de strategii terapeutice ce vizează schimbarea pattern-urilor obișnuite de gândire și comportament care favorizează dependențele : tehnici de decondiționare, inclusiv tehnici de relaxare și schimbare a dispoziție, metode pentru stoparea fluxului gândirii, dezvoltarea deprinderilor pentru controlul afectelor, agresivității și relațiilor interpersonale, exerciții pentru creșterea eficienței personale, prevenirea recăderii, incluzând recunoașterea dispoziției și a factorilor declanșatori, învățarea metodelor de refuz a consumului, încurajarea schimbărilor în viața socială și învățarea metodelor de face față așteptărilor și situațiilor care pot declanșa recăderea.
Rolul subiectului în terapie este unul activ, având responsabilitatea de a recunoaște situațiile proprii de risc și de a învăța modalități de auto-control pentru a preveni reluarea consumului înlocuind astfel un comportament maldaptativ vechi cu un comportament nou sanogenetic. Aceasta se petrece prin participare activa la ședințele de învățare a noilor strategii de rezolvare a problemelor, de role-play și a efectuării sarcinilor pentru acasă.