Un român din cinci știe bine ce este depresia, fie din proprie experiență, fie indirect, prin cineva apropiat. Foarte puțini dintre ei apelează, însă, la medic sau la psihoterapeut. Din această cauză, foarte multă lume suferă în tăcere de depresie, de cele mai multe ori alături de o familie care nu știe ce se întâmplă.
Depresia (această durere morală) este o tulburare afectivă caracterizată printr-o modificare profundă a dispoziției, în sensul tristeții, al suferinței morale și încetinirii psihomotorii.
Asociindu-se în general cu anxietatea, depresia întreține la persoana afectată o impresie dureroasă de neputință globală, de fatalitate disperată, iau uneori antrenează ruminații subdelirante, pe tema culpabilității, a indignității, a autodeprecierii, putând conduce la luarea în considerare a sinuciderii și, uneori, la realizarea acesteia.
Pierderea stimei față de sine și dorința de a dispărea pot antrena idei suicidare, pe care doar inhibiția le împiedică de la transpunerea în act.
Că persoana alege să vorbească mai întâi cu un psiholog, sau să fie consultat de un psihiatru, depinde de mai mulți factori. Unii țin de viața lui. Alții au de-a face cu starea lui generală de sănătate, pentru că depresia complică alte boli (cele cronice de inimă, diabetul, obezitatea, bolile de tiroidă etc). Persoana care suferă trebuie să vadă un profesionist, să fie evaluat pentru stările sale și să primească ajutor. Ajutorul poate să fie sub forma psihoterapiei sau tratament medicamentos.
Se consideră că evenimentele stresante de viață, în special cele cu semnificație de pierdere, pot juca un rol determinant de vulnerabilitate pentru depresie, indiferent dacă pierderea este reală (de exemplu deces, divorț) sau simbolică (de exemplu pierderea încrederii într-un confident sau în partenerul de viață). Un eveniment de tip pierdere ce are capacitate crescută de predicție a depresiei la vârsta adultă este reprezentat de decesul unui părinte în jurul vârstei de 9 ani, deoarece în jurul acestei vârste este conștientizat caracterul ireversibil al procesului morții. În același timp și abuzurile fizice și emoționale, din copilărie, pot lăsa sistemul neuroendocrin hipotalamo-hipofizo-suprarenalian vulnerabil pentru tot restul vieții, fapt ce va contribui la apariția depresiei atunci când noi evenimente stresante de viață apar la vârsta adultă.
Depresia poate afecta pe diverse căi, iar manifestările sunt răspândite în diferite domenii ale funcționării umane, dintre care se poate enumera:
– nivelul motivațional: apatie, lipsă de energie şi de interes. Lucrurile par lipsite de sens, iar viitorul – fără speranţă;
– nivelul emoțional: capacitatea de a manifesta diferite tipuri de emoţii pozitive este redusă, iar o persoană cu o depresie moderată înspre severă poate fi anhedonică – ceea ce înseamnă că îi lipseşte capacitatea de a simţi orice plăcere. Persoanele deprimate pot face afirmaţia că se simt „golite”. Cu toatea acestea, trăirile negative pot spori şi se pot înregistra creşteri ale sentimentelor de furie sau resentiment, anxietate, ruşine, invidie şi vină;
– nivelul cognitiv: funcţia cognitivă se poate deteriora, iar persoană poate avea probleme legate de menţinerea atenţiei şi a concentrării. Memoria poate fi de asemenea afectată, iar uneori într-atât încât oamenii ajung să îşi pună întrebarea dacă nu cumva au ajuns la stadiul de demenţă. Conţinul cognitiv- direcţia gândurilor şi a ruminaţiilor – devine negativ: idei negative despre sine, despre lume şi despre viitor;
– nivelul comportamental: persoanele deprimate nu se implică în comportamente pe care în trecut le considerau agreabile, plăcute. Ei se pot retrage din activităţile sociale, pot înceta să iasă împreună cu prietenii sau să se întâlnească cu aceştia ori să caute ajutor din partea celorlalţi. Anumite persoane deprimate. pe de altă parte, pot deveni mai solicitante şi se agaţă de ceilalţi căutând cu disperare pe cineva care să-i încurajeze. În situaţii mai severe, indivizii pot suferi de agitaţie psihomotorie, de nelinişte, de retard;
– nivelul biologic: persoanele deprimate pot avea probleme cu somnul: trezitul prea devreme sau somnul prea uşor. Ele îşi pot pierde apetitul şi interesul pentru sex. Intervin, în cazul depresiei, multe schimbări fiziologice, îndeosebi în ce priveşte hormonii de stres (de exemplu: hidrocortizonul) şi neurotransmiţătorii importanţi, precum serotonină şi noradrenalina.
Psihoterapia cognitiv comportamentală poate fi definită ca un fel de rezolvare de probleme, depresia fiind ea însăși o problemă. Scopul terapiei este să-l ajute pe client să găsească soluții la problemele sale și nu doar să gândească mai rațional. Obiectivul imediat al terapiei este eliberarea de simptome, iar pe termen lung, este rezolvarea problemelor de viață, prevenirea apariției sau măcar atenuarea unor episoade depresive viitoare. Terapia cognitiv comportamentală în depresii a fost dezvoltată de Beck și colaboratorii (Beck, Rush, Shaw și Eemery, 1979) și ea se aplică cazurilor de depresie nevrotică (nonspihotică).
Caracteristicile psihoterapiei cognitiv-comportamentale în depresii (Beck și alții, 1979):
– are la bază o concepție teoretică coerentă (modelul cognitiv al depresiei) și nu este o simplă colecție de tehnici;
– este scurtă și limitată în timp, încurajând pacientul să dezvolte abilități de autoreglare;
– este structurată și directivă;
– este orientată pe problemă și pe cauzele care o mențin, mai mult decât pe originile acestora;
– are la bază un proces de chestionare care să dirijeze descoperirea;
– se bazează pe metode inductive, astfel încât pacienții învață să considere gândurile și convingerile ca pe niște ipoteze care trebuie verificate;
– are un caracter educațional, considerând tehnicile cognitiv-comportamentale ca pe niște deprinderi care trebuie achiziționate de subiect prin exercițiu și transferate în viața cotidiană prin intermediul temelor pentru acasă.