Psihologie

Psihoterapia se aplică la o gamă largă de tulburări psihice, începând cu crizele existențiale, tulburările din sfera personalității, nevrozele, afecțiunile psihosomatice, bolile organice cronice și terminând cu susținerea psihoterapeutică a unor pacienți psihotici aflați în faza de remisiune, unde vine în completarea tratamentului psihiatric medicamentos.

Un bun psihoterapeut trebuie să fie atent să nu se fixeze în mod rigid asupra unui diagnostic ci să abordeze clientul ca pe o entitate unică, de sine stătătoare, fără a uita că nu există boli, ci bolnavi. Astfel, trebuie explorată lumea interioară a clientului, slăbiciunile și punctele tari ale acestuia, simptomele ca și posibilitățile sale de vindecare, relațiile acestuia cu sine și cu ceilalți, adaptabilitatea, precum și receptivitatea sa pentru o metodă psihoterapeutică sau alta.

Ca demers științific, psihoterapia are la bază ipoteze clar formulate și un sistem de reguli bine stabilite, ce derivă din concepția teoretică a școlii psihoterapeutice respective asupra personalității umane și a tulburărilor psihopatologice din sfera acesteia.

Obiectivele psihoterapiei vizează în principal următoarele aspecte:

1. Scoaterea clientului din criza existențială în care se află.
2. Reducerea sau eliminarea simptomelor.
3. Întărirea eului și a capacitaților integrative ale personalității clientului.
4. Rezolvarea sau restructurarea conflictelor intra psihice ale clientului.
5. Modificarea structurii personalității în vederea obținerii unei funcționări mai mature, cu o capacitate de adaptare eficientă la mediu.
6. Reducerea (sau înlăturarea dacă este posibil) a acelor condiții de mediu care produc sau mențin comportamentele de tip dezadaptativ.
7. Modificarea opiniilor eronate ale subiecților despre ei înșiși și despre lumea înconjurătoare.
8. Dezvoltarea la subiecți a unui sistem clar al identității personale.

Aceste obiective nu sunt ușor de atins deoarece adesea viziunea distorsionată despre lume și imaginea de sine nesănătoasa ale persoanei în cauză sunt rezultatul unor relații patologice din copilărie, relații întărite pe parcursul mai multor ani de experiență de viață. De asemenea, dezadaptările la nivel profesional, marital sau social presupun, pentru a fi rezolvate, și operarea unor modificări în situația de viață a persoanei pe lângă intervenția psihoterapeutică propriu-zisă. Este greu de presupus că un psihoterapeut, oricât de competent ar fi, va reuși într-un interval de timp relativ scurt, să restructureze întregul trecut al persoanei, s-o înarmeze cu mijloace adecvate de adaptare valabile în orice situație. Cu toate acestea, chiar în cazurile de tulburări psihice cronice, o experiență psihoterapeutică încununată de succes poate face pe individ să câștige o nouă perspectivă asupra propriilor sale probleme, să pună în acțiune noi modele de comportament, să abordeze situațiile de viață dintr-o perspectivă ceva mai adaptată.

Terapia cognitiv comportamentală reprezintă un ansamblu de tehnici bazate pe teoriile învățării și pe descoperirile psihopatologiei cognitive.
Abordarea terapeutică are la bază principiile învățării, clientul însușindu-și deprinderile de autoreglare a comportamentului, deprinderi care vor fi transferate în viața de zi cu zi. Sarcinile și temele pentru acasă reprezintă un element important al terapiei comportamentale.
Stările afective negative precum anxietatea, depresia sau mânia sunt generate, menținute sau chiar exacerbate de modul distorsionat de gândire al majorității oamenilor. Terapeutul va trebui să-l ajute pe client să-și recunoască acest mod de gândire și să-l modifice, dezvoltând la acesta din urmă nu un stil de gândire pozitivă, utopică ci unul realist.

Obiectivele terapiei sunt generate de lista de probleme și apar ca modalități de soluționare a acestora. Odată ce clientul și terapeutul au căzut de acord asupra obiectivelor terapiei, se pune problema cum vor fi evaluate progresele terapiei. În unele cazuri se recurge pur și simplu la măsurarea frecvenței de producere a unui anumit eveniment iar alteori se recurge la scalele de autoevaluare sau la inventarele de depresie, anxietate, tendințe obsesiv-compulsive (Beck, Hamilton, Burns).

Analizând lista de probleme, schemele cognitive și ipoteza de lucru, terapeutul va trebui să anticipeze și să includă în planul de tratament și eventualele dificultăți care pot să apară pe parcursul demersului terapeutic. Exemple de astfel de dificultăți pot fi: șomajul, problemele financiare, boală gravă a unui membru din familie, conflicte interpersonale ample.

Un român din cinci știe bine ce este depresia, fie din proprie experiență, fie indirect, prin cineva apropiat. Foarte puțini dintre ei apelează, însă, la medic sau la psihoterapeut. Din această cauză, foarte multă lume suferă în tăcere de depresie, de cele mai multe ori alături de o familie care nu știe ce se întâmplă.

Depresia (această durere morală)  este o tulburare  afectivă caracterizată printr-o modificare profundă a dispoziției, în sensul tristeții, al suferinței morale și încetinirii psihomotorii.

Asociindu-se în general cu anxietatea, depresia întreține la persoana afectată o impresie dureroasă de neputință globală, de fatalitate disperată, iau uneori antrenează ruminații subdelirante, pe tema culpabilității, a indignității, a autodeprecierii, putând conduce la luarea în considerare a sinuciderii și, uneori, la realizarea acesteia.

Pierderea stimei față de sine și dorința de a dispărea pot antrena idei suicidare, pe care doar inhibiția le împiedică de la transpunerea în act.

Că persoana alege să vorbească mai întâi cu un psiholog, sau să fie consultat de un psihiatru, depinde de mai mulți factori. Unii țin de viața lui. Alții au de-a face cu starea lui generală de sănătate, pentru că depresia complică alte boli (cele cronice de inimă, diabetul, obezitatea, bolile de tiroidă etc). Persoana care suferă trebuie să vadă un profesionist, să fie evaluat pentru stările sale și să primească ajutor. Ajutorul poate să fie sub forma psihoterapiei sau tratament medicamentos.

Se consideră că evenimentele stresante de viață, în special cele cu semnificație de pierdere, pot juca un rol determinant de vulnerabilitate pentru depresie, indiferent dacă pierderea este reală (de exemplu deces, divorț) sau simbolică (de exemplu pierderea încrederii într-un confident sau în partenerul de viață). Un eveniment de tip pierdere ce are capacitate crescută de predicție a depresiei la vârsta adultă este reprezentat de decesul unui părinte în jurul vârstei de 9 ani, deoarece în jurul acestei vârste este conștientizat caracterul ireversibil al procesului morții. În același timp și abuzurile fizice și emoționale, din copilărie, pot lăsa sistemul neuroendocrin hipotalamo-hipofizo-suprarenalian vulnerabil pentru tot restul vieții, fapt ce va contribui la apariția depresiei atunci când noi evenimente stresante de viață apar la vârsta adultă.

Depresia poate afecta pe diverse căi, iar manifestările sunt răspândite în diferite domenii ale funcționării umane, dintre care se poate enumera:

–           nivelul motivațional: apatie, lipsă de energie şi de interes. Lucrurile par lipsite de sens, iar viitorul – fără speranţă;

–           nivelul emoțional: capacitatea de a manifesta diferite tipuri de emoţii pozitive este redusă, iar o persoană cu o depresie moderată înspre severă poate fi anhedonică – ceea ce înseamnă că îi lipseşte capacitatea de a simţi orice plăcere. Persoanele deprimate pot face afirmaţia că se simt „golite”. Cu toatea acestea, trăirile negative pot spori şi se pot înregistra creşteri ale sentimentelor de furie sau resentiment, anxietate, ruşine, invidie şi vină;

–           nivelul cognitiv: funcţia cognitivă se poate deteriora, iar persoană poate avea probleme legate de menţinerea atenţiei şi a concentrării. Memoria poate fi de asemenea afectată, iar uneori într-atât încât oamenii ajung să îşi pună întrebarea dacă nu cumva au ajuns la stadiul de demenţă. Conţinul cognitiv- direcţia gândurilor şi a ruminaţiilor – devine negativ: idei negative despre sine, despre lume şi despre viitor;

–           nivelul comportamental: persoanele deprimate nu se implică în comportamente pe care în trecut le considerau agreabile, plăcute. Ei se pot retrage din activităţile sociale, pot înceta să iasă împreună cu prietenii sau să se întâlnească cu aceştia ori să caute ajutor din partea celorlalţi. Anumite persoane deprimate. pe de altă parte, pot deveni mai solicitante şi se agaţă de ceilalţi căutând cu disperare pe cineva care să-i încurajeze. În situaţii mai severe, indivizii pot suferi de agitaţie psihomotorie, de nelinişte, de retard;

–           nivelul biologic: persoanele deprimate pot avea probleme cu somnul: trezitul prea devreme sau somnul prea uşor. Ele îşi pot pierde apetitul şi interesul pentru sex. Intervin, în cazul depresiei, multe schimbări fiziologice, îndeosebi în ce priveşte hormonii de stres (de exemplu: hidrocortizonul) şi neurotransmiţătorii importanţi, precum serotonină şi noradrenalina.

Psihoterapia cognitiv comportamentală poate fi definită ca un fel de rezolvare de probleme, depresia fiind ea însăși o problemă. Scopul terapiei este să-l ajute pe client să găsească soluții la problemele sale și nu doar să gândească mai rațional. Obiectivul imediat al terapiei este eliberarea de simptome, iar pe termen lung, este rezolvarea problemelor de viață, prevenirea apariției sau măcar atenuarea unor episoade depresive viitoare. Terapia cognitiv comportamentală în depresii a fost dezvoltată de Beck și colaboratorii (Beck, Rush, Shaw și Eemery, 1979) și ea se aplică cazurilor de depresie nevrotică (nonspihotică).

Caracteristicile psihoterapiei cognitiv-comportamentale în depresii (Beck și alții, 1979):

–           are la bază o concepție teoretică coerentă (modelul cognitiv al depresiei) și nu este o simplă colecție de tehnici;

–           este scurtă și limitată în timp, încurajând pacientul să dezvolte abilități de autoreglare;

–           este structurată și directivă;

–           este orientată pe problemă și pe cauzele care o mențin, mai mult decât pe originile acestora;

–           are la bază un proces de chestionare care să dirijeze descoperirea;

–           se bazează pe metode inductive, astfel încât pacienții învață să considere gândurile și convingerile ca pe niște ipoteze care trebuie verificate;

–           are un caracter educațional, considerând tehnicile cognitiv-comportamentale ca pe niște deprinderi care trebuie achiziționate de subiect prin exercițiu și transferate în viața cotidiană prin intermediul temelor pentru acasă.